Memoriu

Contra recursului in interesul legii promovat de Procurorul General al Romaniei si admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.60/2008

Precum şi a Legii adoptate de Camera Deputaţilor în data de 24 iunie 2008

Odată admis acest recurs în interesul legii promovat de către Procurorul General, drepturile de proprietate ale foştilor proprietari de case naţionalizate, membrii ai asociaţiei noastre, au fost încălcate potrivit art.1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului si art.6 din aceeasi Convenţie,  potrivit art.44, 21 şi art.16 din Constituţia României, potrivit art.480, 481 şi următoarele din Codul Civil, aceştia nemaiavând posibilitatea de a-şi valorifica dreptul lor de proprietate ce nu a încetat să existe în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu. Aceleaşi drepturi sunt încălcate şi prin adoptarea legii mai sus menţionate.

Art.22 alin.5 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 247/2005, prin formularea „Nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent” nu face decât să instituie o decădere din dreptul de a mai cere, în baza Legii 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Formularea în sine, ne duce la concluzia că se referă strict la Legea 10/2001 şi nu instituie o interdicţie şi pentru aplicabilitatea dreptului comun privind acţiunea în revendicare a caselor naţionalizate. Dacă legea ar fi dorit să interzică expres acţiunea în revendicare pe dreptul comun a imobilelor naţionalizate, atunci textul legii ar fi sunat întocmai, făcând referire expresis verbis la această acţiunea în revendicare. Legea se referă însă la „măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent” noţiuni introduse de această lege specială şi evident că se referă strict la aceste măsuri reparatorii.

Textul art.22 alin.5 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 247/2005 spune că persoana îndreptăţită nu mai poate cere beneficiul acestei legi în justiţie dacă nu a depus notificare în termen şi nu instituie o interdicţie generală de a mai revendica pe dreptul comun, mai ales în situaţia cînd dreptul de proprietate nu a fost pierdut datorită unei preluări fără titlu a imobilului naţionalizat.

Art.6 alin.2 din Legea 213/1998 face trimitere la o lege specială de reparaţie, însă dacă e să ne raportăm, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat la Legea specială de reparaţie nr.10/2001 modificată prin Legea 247/2005, prin interpretarea de mai sus este evident că nu se exclude posibilitatea valorifcării dreptului comun în vederea revendicării unui imobil naţionalizat, în condiţiile în care dreptul de proprietate a fostului proprietar nu a încetat să existe.

Art.6 alin.2 din Legea 213/1998 devine inaplicabil în condiţiile în care, potrivit şi aprecierilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Străin şi alţii împotriva României, pct.56, Legea 10/2001 nu conţine o o dispoziţie specifică asupra dreptului la indemnizaţie a persoanelor private abuziv de bunul lor.

Acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv dupa cum constată şi CEDO în cazul Păduraru contra României. Cazul imobilelor naţionalizate nu face decât să pună în valoare acest principiu de drept civil. În fapt, avem de a face cu dreptul de proprietate a fostului proprietar ce nu a încetat să existe şi dreptul de proprietate a noului proprietar ce l-a dobândit de la stat ca neproprietar în acest caz abordându-se teza acţiunii în revendicare prin comparare de titluri sau chiar cu statul însuşi ca neproprietar, în acest caz abordându-se acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Odată declarată inadmisibilitatea unor astfel de acţiuni, pe argumentaţia oferită de Procurorul General şi preluată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se ajunge la o încălcare a art.44 alin.2 din Constituţie, care face referire la ocrotirea şi garantarea în mod egal de către lege, indiferent de titular. Or, dacă acţiunile în revendicare pe dreptul comun a imobilelor naţionalizate au devenit inadmisibile s-ar da prevalenţă titlului de proprietate al noilor proprietari, în mod discriminator, încălcându-se dreptul de proprietate al foştilor proprietari. Fostul proprietar este privat de aducerea titlului său de proprietate ce produce efecte juridice şi în prezent în faţa instanţelor judecătoreşti şi compararea lui cu titlul de proprietate al noului proprietar, fapt ce ar duce la o încălcare şi a art.21 alin.2 din Constituţia României. Limitările care pot fi aduse prin legi interne, aşa cum susţine şi Procurorul General nu se pot aduce prin încălcări de alte drepturi constituţionale.

S-ar mai încălca art.16 alin.1 din Constituţia României, ajungându-se la o situaţie discriminatorie între cei ce au imobile naţionalizate şi care nu vor mai putea beneficia de acţiunea în revendicare, şi cei care au alte imobile pentru care pot exercita această acţiune, inclusiv noii proprietari de imobile naţionalizate care îşi vor putea proteja dreptul printr-o astfel de acţiune.

Fostului proprietar i s-a adus o încălcare a dreptului de proprietate prin naţionalizare pentru ca acum să i se limiteze din nou dreptul de a revendica acest imobil, încălcându-i-se trei drepturi fudamentale.

Statul Român a mai fost condamnat în cauza Caracas vs. România şi Constantinescu vs. România şi altele, pentru declararea ca inadmisibile a acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate, inadmisibilitatea declarată de instanţele româneşti pe considerentul că ar fi apărut Legea 112/1995.

În considerentele Deciziei 145/2004, Curte Constituţională apreciază că: „În considerarea argumentelor prezentate, Curtea consideră că art.46 alin.2 teza a doua din Legea 10/2001, recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă, nu a înţeles însă să consacre şi prevalenţa acestuia faţă de titlul proprietarului iniţial, care, potrivit aceleaşi legi, nu a încetat nici un moment să existe.

Textul de lege criticat nu tranşează, aşadar, conflictul de interese legitime între proprietarul iniţial şi dobânditorul de buna-credinţă al imobilului, în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre proprietarul iniţial şi dobânditorul de bună-credinţă al bunului său, prin efectul înstrăinării consfinţite de o altă persoană, litigiu care constă în coexistenţa a două titluri de proprietate având acelaşi obiect, deci contradictorii şi excluzându-se reciproc.”

Iată că şi opinia Curţii Constituţionale este de a da posibilitatea justiţiei de a analiza, de la caz la caz, coexistenţa acestor titluri, a fostului şi a actualului proprietar şi de a da prevalenţă unuia dintre ele, o astfel de acţiune fiind, printr-o apreciere implicită a Curţii Constituţionale, perfect admisibilă.

Procurorul General şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi avut mult mai multe argumente în favoarea admisibilităţii acestei acţiuni în revendicare, argumente ce ţin de texte de lege superioare ca şi putere juridică faţă de cele invocate şi ar fi fost şi în concordanţă cu cazuistica CEDO în materie.

Legea adoptată are un caracter discriminator, favorizând clar chiriaşii cumpărători. Fostului proprietar îi este limitat accesul la justiţie, deşi dreptul de proprietate asupra imobilului naţionalizat nu a încetat să existe, acesta fiind trimis la măsuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 modificată prin Legea 247/2005, măsuri reparatorii care nu s-au materializat până în prezent. Chiriaşului însă, i se conservă dreptul, deşi statul i-a vândut un bun care nu era al lui. Apoi, pentru acei chiriaşi cumpărtori de imobile naţionalizate cărora li s-a anulat contractul de vânzare cumpărare se acordă despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă a imobilului şi li se şi pun la dispoziţie imobile din fondul locativ de stat. Discriminarea este evidenta.

Punct de vedere social.

Practic, prin admiterea recursului în interesul legii, fostul proprietar al cărui drept de proprietate nu a încetat să existe nu va mai putea valorifica acest drept al său prin raportare la dreptul de proprietate al noului proprietar.

După ce statul a făcut o nouă naţionalizare prin adoptarea unor legi ce dădeau posibilitatea vinderii imobilelor naţionalizate, de cele mai multe ori, statul vânzând imobile pentru care nu avea titlu valabil, se încearcă acum blocarea oricărei şanse de a mai repara acele erori comise cu asentimentul legii.

Apoi, tot Statul dă o lege care acoperă fraudele comise cu buna-credinţă a subdobânditorului.

Acum, tot Statul Român, prin glasul Procurorului General vrea să „interzică”, apelând la justiţia supremă, şi ultima şansă ca fostul proprietar să mai aibă posibilitatea de a-şi redobîndi imobilul în natură, deşi are un drept de proprietate actual asupra lui.

După 17 ani de inexactitate legislativă în materie, fostului proprietar i s-ar interzice orice şansă de a mai recăpăta imobilul naţionalizat în natură, fiind trimis pe o lege specială pentru măsuri reparatorii incerte, şi care va avea o finalitate nesigură, probabil, pentru următorii 17 ani.

 24 iunie 2008                                                     Av. Radu Arseni

PROCURORUL GENERAL AL ROMANIEI A INITIAT UN RECURS IN INTERESUL LEGII PENTRU A FACE INADMISIBILE ACTIUNILE IN REVENDICARE PRIN COMPARARE DE TITLURI INITIATE IN BAZA DREPTULUI COMUN!

 IATA MOTIVELE ACESTUIA:

ISTORIC CRITIC AL LEGILOR RESTITUTIVE

LEGEA 112/1995

S-a vrut a fi o lege restitutivă dar, prin conţinutul prevederilor sale şi mai ales prin modul de interpretare al lor a dus la aplicarea abuzivă creând practic un haos juridic. Aplicată astfel Legea 112/1995 a făcut ceea ce nu a făcut regimul comunist în 50 de ani şi anume a înstrăinat imobile care au aparţinut altor persoane.

Art. 1 din această lege se referea la imobilele care intrau sub incidenţa ei si anume cele preluate de stat CU TITLU. Norma nefiind foarte clar explicitată a dus la aplicarea abuzivă a noţiunii de „preluare CU TITLU”. S-au inclus astfel sub incidenţa acestei legi şi au fost vândute către chiriaşi imobile care în mod evident nu beneficiau de un titlu valabil al statului. Această greşeală a fost datorată şi faptului că aprecierea supra valabilităţii titlului statului aparţinea unor persoane din aparatul administrativ de stat şi nu de specialişti cum ar fi judecătorii instanţelor judecătoreşti.

Un alt articol aplicat în mod abuziv din legea 112/1995 este art. 9. Acesta instituia trei condiţii de vânzare a anumitor imobile către anumite persoane şi anume :acestea să fie chiriaşi în aceste imobile, să depună o cerere după 6 luni de la momentul intrării în vigoare a legii şi ca imobilele ce se vindeau să nu fie restituite foştilor proprietari. Această ultimă condiţie a fost încălcată în mod flagrant. În mod corect instituţiile abilitate în vânzarea acestor imobile alături de chiriaşi trebuiau să aştepte soluţionarea cererii administrative formulate în baza legii 112/1995 a fostului proprietar, inclusiv în faza judecătorească a acestei soluţionări şi apoi să purceadă la o eventuală vânzare către chiriaşi. Faptic însă aceste instituţii (ICRAL) au trecut la vânzarea către chiriaşi a imobilelor fără să ţină cont de situaţia juridică a imobilelor – dacă era preluat cu titlu sau nu şi dacă există o cerere a fostului proprietar sau nu.

Astăzi putem afirma că Legea 112/1995 a fost promulgată mai mult pentru a da posibilitatea anumitor persoane de a achiziţiona imobile valoroase la preţuri foarte mici, acest fapt ascunzându-se în spatele unui fenomen juridic amplu generat de vânzările întocmite în baza acestei legi. S-a ajuns astfel în mod artificial un conflict social între foştii proprietari şi chiriaşii cumpărători ai caselor naţionalizate. Sub aparenţa protecţiei sociale a chiriaşilor, în sensul procurării de locuinţe pentru aceştia, statul a trecut la vânzarea imobilelor naţionalizate în detrimentul foştilor proprietari care sperau la o reparaţie în sensul restituirii şi nu la un abuz în sensul vânzării propriului bun către alte persoane.

Odată cu apariţia Legii 213/1998 putem aprecia că se defineşte într-un cadru normativ noţiunea de preluare cu titlu şi fără titlu. Tot această lege dă posibilitatea instanţelor judecătoreşti şi implicit a specialiştilor să aprecieze asupra valabilităţii  sau nevalabilităţii titlului statului. Legea vine însă prea târziu, la aceea dată mare parte a imobilelor naţionalizate fiind vândute în baza legii 112/1995. Există însă nenumărate cazuri în care s-a trecut la vânzarea imobilelor naţionalizate chiar şi după intrarea în vigoare acestei legi.

Ceea ce rămas nevândut – şi statistic putem afirma că au rămas foarte puţine imobile naţionalizate – s-a putut restitui în baza Legii 10/2001.

Această lege deşi consacra principiul restituirii în natură introduce şi ideea conservării circuitului civil protejând sub aparenţa legalităţii şi a bunei credinţe toate vânzările de case naţionalizate făcute în baza legii 112/1995.

Astfel această lege trimitea foştii proprietari în procese cu statul prin primăriile locale şi chiriaşi cumpărători, supunând controlului judecătoresc contractele prin care s-au vândut casele lor, accentuând astfel conflictul social. În mai toate aceste cazuri soluţiile au fost de respingere a acţiunii foştilor proprietari prin care aceştia solicitau să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza legii 112/1995, motivarea de bază fiind buna credinţă a chiriaşului cumpărător, indiferent dacă contractul era încheiat sau nu prin fraudarea legii 112/1995.A fost nevoie de condamnări ale statului român la CEDO pentru a se schimba această practică judecătorească.

Legea 10/2001 deşi s-a  vrut o lege restitutivă şi prin prevederile sale a fost mai aproape de acest adevăr, prin normele ei şi prin aplicarea ei a fost departe de principiul restitutio in integrum. Astfel :

-casele naţionalizate au fost luate de regimul comunist de multe ori într-o zi foştii proprietari fiind închişi, marginalizaţi social sau exilaţi, acum la momentul restituirii legea pune pe drumuri pe foştii proprietari într-un demers administrativ de restituire cerând acestuia să aducă documente care de cele mai multe ori se aflau la îndemâna instituţiilor administrative implicate în procesul de restituire. Foştii proprietari trebuiau să aducă situaţii juridice, cadastrale, istorice de rol fiscal, toate acestea aflându-se în interiorul primăriilor care erau implicate în procesul de restituire şi care puteau procura pe cale internă mult mai uşor aceste documente.

-instituia un termen de depunere a notificărilor de către foştii proprietari, deşi acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv. Au rămas în afara legii o sumedenie de imobile naţionalizate care nu au putut fi notificate de către fostul proprietar în interiorul termenului din diverse motive, de cele mai multe ori datorate faptului că înscrisurile doveditoare au fost descoperite foarte târziu sau fostul proprietar nu se mai afla în ţară.

-instituia un termen de prescripţie extinctivă pentru acţiunile în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare prin care se înstrăinau imobile naţionalizate, în condiţiile în care aceste acţiuni erau imprescriptibile extinctiv. Prin împlinirea acestui termen de depunere a acţiunilor de mai sus se validau contracte de vânzare-cumpărare întocmite în baza legii 112/1995 care în mod evident fraudau legea.

-elementul nou pe care îl introduce legea 10/2001 este restituirea proprietăţilor industriale, însă în marea majoritate a cazurilor sub forma despăgubirilor deoarece aceste proprietăţi industriale au fost privatizate mai mult sau mai puţin legal. Foştii proprietari ai diverselor industrii naţionalizate puteau beneficia de hârti reprezentând titluri de valoare sau de acţiuni la alte societăţi cu capital de stat de cele mai multe ori nerentabile.

PREZENTUL LEGILOR RESTITUTIVE

Legea 247/2005 nu schimbă în niciun fel criticile de mai sus, mai mult legea introduce ca metodă restitutivă  crearea unui fond denumit Proprietatea la care urmează să fie trimişi marea majoritate a foştilor proprietari. Acestora după ce li se emite o dispoziţie prin echivalent li se trimite dosarul unei comisii de evaluare ce urmează să dea o altă dispoziţie de emitere de titluri valorificabile la acest fond proprietatea.

Ceea ce se încalcă în mod evident ca noua practică a procedurilor administrative este dreptul de opţiune a fostului proprietar cu privire la măsurile reparatorii. Legea dă posibilitatea fostului proprietar să aleagă fie alte bunuri şi servicii fie calea  măsurilor reparatorii speciale la Fondul Proprietatea (art. 26 Legea 10/2001 modificată prin Legea 247/2005). Instituţiile administrative abilitate şi în special Primăria Municipiului Bucureşti emite dispoziţii de restituire prin echivalent cu încălcarea dreptului de opţiune a fostului proprietar trimiţându-l pe acesta vrând nevrând direct la Fondul Proprietatea. De cele mai multe ori fostul proprietar nu înţelege că poate contesta această dispoziţie şi că poate opta şi pentru despăgubiri băneşti sau alte imobile, bunuri mobile sau servicii aşa cum spune textul legii şi nefiind informat acceptă dispoziţia şi implicit măsurile reparatorii speciale. Se încalcă astfel în mod deliberat un drept al fostului proprietar, acesta fiind „păcălit” de nuanţele legii. În mod corect instituţiile administrative ar trebui să ceară opţiunea fostului proprietar urmând ca ulterior în raport de aceasta să emită dispoziţie.

Ca şi propunere legislativă o nouă lege ar trebui să fie formulată mult mai simplu şi ar trebui să îşi aibă izvoarele în :

-practica CEDO care odată cu cazul Străin versus România precizează că toate vânzările făcute de statul român pentru imobile preluate fără titlu echivalează cu vânzarea bunului altuia şi care mai precizează că în cazul imobilelor preluate cu titlu acestea nu trebuiau vândute până nu se soluţiona cererea fostului proprietar. Practic prin această nouă cazuistică CEDO se scot în afara legii majoritatea vânzărilor întocmite în baza Legii 112/1995.Soluţia legislativă ar fi restituirea către foştii proprietari a tuturor imobilelor preluate de stat fără titlu şi care nu au fost sistematizate recunoscându-se astfel că dreptul lor de proprietate nu a încetat să existe niciodată, şi oferirea de măsuri reparatorii chiriaşilor cumpărători ai unor astfel de imobile. Printr-o astfel de soluţie s-ar economisi mii de procese ce au drept obiect compararea titlurilor fostului proprietar cu al chiriaşului cumpărător, practica orientându-se către fostul proprietar şi urmare a cazuistici CEDO.

-respectarea ideii de imprescriptibilitate a acţiunii în revendicare şi în consecinţă înlăturarea termenului privind notificarea prevăzut de legea 10/200. S-ar da astfel posibilitatea de a se recupera proprietăţi confiscate de regimul comunist şi care nu au fost notificate intr-un vreun fel, aceste situaţii ridicându-se la numărul sutelor.

-pe lângă măsurile reparatori cu acţiuni la Fondul Proprietatea să se dea curs dreptului de opţiune a fostului proprietar cu privire la aceste măsuri reparatorii şi să se facă oferte şi de alte imobile ce aparţin statului, spre ex. apartamente din fondul locativ de stat ce urmează eventual să fie construite, sau chiar să se accentueze ideea despăgubirilor băneşti, metodă de despăgubire ce nu a fost înlăturată prin apariţia Legii 247/2005.

Opinie Legală

Cu privire la aplicabilitatea art.26 din Legea 247/2005 ce modifică Legea 10/2001.

art. 26 din Legea 247/2005 instituie un drept de opţiune al persoanei îndreptăţite in situaţia în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului.

Unitatea deţinătoare sau entitatea investită este obligată să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Nicăieri textul legii nu prevede obligativitatea persoanei îndreptăţite să accepte despăgubirile în condiţiile legii speciale.

Unitatea deţinătoare sau entitatea investită poate să trimită persoana îndreptăţită către despăgubiri doar în situaţia în care aceasta din urmă optează către acestea sau când măsurile compensatorii cu alte bunuri sau servicii nu pot fi acordate.

Unitatea deţinătoare sau entitatea investită trebuie să facă dovada faptului că masurile compensatorii nu mai pot fi acordate şi ulterior să trimită către despăgubiri pe legea specială, dat numai în urma unor negocieri cu persoana îndreptăţită.

În categoria măsurilor compensatorii „bunuri” intră şi banii, titlurile valorice garantate de stat sau alte imobile.

În practică se constată o încălcare a dreptului de opţiune a persoanei îndreptăţite, aceasta fiind trimisă direct la despăgubiri pe calea legii speciale. Aceste decizii trebuie contestate solicitându-se instanţelor să acorde măsuri compensatorii băneşti la o justă evaluare şi nu trimiterea către despăgubiri pe o lege specială.

                                                                           av. Radu Arseni

Critici adusă Legii speciale privind acordarea despăgubirilor sub forma acţiunilor la Fondul Proprietatea.

-foştii proprietari nu au pregătire în materia burselor economice

-evident, în primă fază, oferta de vânzare va fi foarte mare iar cererea de cumpărare foarte mică ceea ce va duce la o scădere drastică a preţului unei astfel de acţiuni şi implicit la diminuarea considerabilă a valorii despăgubirilor pentru un imobil

-pentru cei care optează pentru o asemenea măsură de despăgubire se creează un alt dezavantaj în sensul că nu au drept de a dispune decât asupra acţiunii fondului şi nu asupra acţiunilor societăţilor comerciale ce intră în componenţa fondului. Spre exemplu, dacă Adunarea Generala a Asociaţilor a unei astfel de societăţi comerciale hotărăşte dizolvarea societăţii comerciale sau se ajunge la lichidarea unei astfel de societăţi, Fondul îşi diminuează capitalul, fără ca acţionarul fondului să aibă vreun cuvânt de spus cu privire la acea societate comercială.

-imobilul a fost preluat de cele mai multe ori într-o singur zi, iar acum fostul proprietar trebuie să treacă prin proceduri complicate pentru  beneficia de despăgubiri cu o valoare variabilă pe o piaţă bursieră.